Despre mine
- Laura Irimia
- Botosani, Ortodox, Romania
- Fiecare este unic...in felul lui...si nici o clona nu l-ar mai putea face chiar identic...oricata asemanare ar fi intre oameni. Cat despre mine ,ce pot spune...sunt o persoana destul de comunicativa trecuta in viata si prin bune si prin rele...chiar daca relele au predominat,fiind in zodia GEMENI ...le-am invins. Ce spun unii si altii despre mine,nu stiu si nici nu sunt curioasa... Privind "in fata oglinzii"...vad ca anii au cam trecut peste infatisarea mea, de aceea zambesc aproape tot timpul...si cand mi-e bine si cand mi-e rau deoarece cred ca prin viata trebuie sa treci cu zambetul pe buze...si nu este chiar necesar sa stie toata lumea ca tu suferi....ca ai un necaz.... Cine sunt eu?...Eu sunt prietena voastra de pe blog ...iar voi sunteti prietenii mei...care imi mai descretiti fruntea...imi mai ascutiti mintea si imi faceti sa vibreze corzile sufletului...
MOMENTE inainte de si dupa MAREA INCERCARE
Recent Comments
luni, 5 decembrie 2011
vineri, 2 decembrie 2011
ALEXANDRA GROZA - o minune de copil
Alexandra Groza este o minune de fetiță din Dorohoi, elevă în clasa I la Școala nr. 7 “A.I. Cuza”.
A pasit cu drag, emotie si multe vise pragul primului an de scoala.. dar după câteva săptămâni speranțele au început să se stingă caci nu se mai simtea bine… Visele ei s-au frânt sub ochii îngroziți și plini de neputință ai părinților care au aflat căpuiul lor de nici 7 ani suferă de o boală nemiloasă:
LEUCEMIE ACUTĂ MIELOBLASTICĂ…
Vestea i-a lovit pe toți cei dragi, i-a împietrit de durere și spaimă… Singurii ochi care încă par să zâmbească sunt ai Alexandrei… Ea nu știe, dar noi știm că dincolo de zâmbetul ei senin, pândește o grea suferință… Asupra inocenței ei se va năpusti o durere crudă, nemiloasă care va alunga seninătatea de pe chipul ei frumos…
Alexandra este acum internată la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii “Sfânta Maria” din Iași, secția Hemato-Oncopediatrie sub tratament chimioterapic. I s-a recomandat o operație de transplant medular, operație extrem de costisitoare care depășește cu mult prea mult puterile celor dragi…
Operația s-ar putea efectua în străinătate conform recomandării doamnei prof. dr. Ingrith Miron în grija căreia se află Alexandra. Costurile sunt însă enorme… Din păcate, timpul nu are răbdare… Suma este extrem de mare pentru a putea fi strânsă într-un timp atât de scurt (2 luni). Sperăm ca alternativa operației în țară ce reduce costurile la jumătate să devină posibilă (peste 50.000 Euro după spusele medicilor din Iași). Pentru aceasta, este nevoie să-i fim aproape!
Să-i întindem o mână de ajutor! Cu cât suntem mai mulți, cu atât șansele ei de viață cresc!…
FIECARE ZI DIN VIAȚA EI DEPINDE DE NOI!… SI NOI O PUTEM AJUTA…
Contul pentru donatii a fost deschis de tatal fetitei
GROZA DUMITRU – cont umanitar
Cont Lei- RO49RNCB0044023859590001
Cont Euro - RO22RNCB0044023859590002
Cod SWIFT - RNCB ROBU
Cod SWIFT - RNCB ROBU
BCR Agenția Dorohoi
Istoricul medical si documentele le puteti gasi pe www.alexandragroza.com
Să-i întindem o mână de ajutor! Cu cât suntem mai mulți, cu atât șansele ei de viață cresc!...
FIECARE ZI DIN VIAȚA EI DEPINDE DE NOI!...
vineri, 25 noiembrie 2011
AJUTA-L PE DAVID!!
Povestea mea
Bună ! Eu sunt David,am 9 luni şi asta e povestea mea…
De foarte mulţi ani mama nu mai spera că va mai avea vreodată copii, dar eu m-am gândit să-i fac o surpriză. Am 10 săptămâni şi ea încă nu ştie. Abia aştept să o cunosc !
Sunt în burtica ei de 28 de săptămâni, mă simt bine şi ocrotit dar tare nedumerit sunt când ceva mă smulge de acolo iar eu nu sunt pregătit. Aş vrea să ţip dar nu pot să respir până când o doamnă doctor mă ajută şi reuşesc să scot un sunet dar încă nu pot respira. Iau şi o notă, nota 6; nu este o notă mare dar eu sunt mare, am 1300 gr.
Mama e tare fericită dar eu nu ştiu dacă voi supravieţui primei nopţi. Plămânii mei nu sunt destul de dezvoltaţi nici măcar pentru a primi oxigenul ce intră prin tubul ăsta mare din guriţa mea.
E dimineaţă ! Am reuşit dar îmi este înţepat tot corpul, tubul mă deranjează şi mama nu e lângă mine. Nu e tocmai aşa cum mi-am imaginat că va fi, iar când am cunoscut-o pe mama , plangea, dar nu de fericire. La scurt timp m-am şi botezat, de atunci mă cheamă David Gabriel.
Zilele trec … multe perfuzii, transfuzii până când o hemoragie cerebrală o face din nou pe mama sa plângă, dar eu voi lupta în continuare. După două săptămâni mama îmi intinde un deget şi eu îl prind în manuţă şi n-aş mai vrea să-i dau drumu’. În următoarea săptămână inima mea începe să cedeze, fac stopuri cardio-respiratorii dar doctorii îmi sunt alături iar mama se roagă pentru mine la bisericuţa din curtea maternităţii. Doctorii i-au zis că au facut tot ce-au putut şi numai Dumnezeu mă mai poate ajuta. El m-a ajutat şi de data asta iar starea mea a început să se stabilizeze. Inima mea n-a încetat să bată.
A trecut o luna şi jumatate … e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi înlocuit cu o măscuţă. E mult mai bine aşa ! La câteva zile mama mă ia în braţe pentru prima oară. Sunt fericit ! Stau nemişcat şi n-aş mai vrea să mă mai dezlipesc de pieptul ei. Parea că totul va reveni la normal, ba mai mult, il cunosc şi pe tata . Ii aud vocea şi mă străduiesc să deschid ochii şi să privesc în direcţia lui. Tata îmi vede pentru prima oară ochii negri şi mari. E copleşit de emoţie. În curând îmi verifică ochişorii şi d-nul dr. oftamolog să vadă dacă vederea mea este în regulă dar n-a putut sa ne dea nici o veste bună. Făcusem retinopatie şi îmi pierdeam vederea într-un ritm alert. Era necesară o operaţie urgentă dar bronhodisplazia pulmonară cu care am ramas în urma oxigenării îndelungate facea ca operaţia să fie mai dificilă. Când doctorul i-a zis mamei că există riscul să mă piardă ar fi preferat să rămân orb, dar la insistenţele tatălui meu, am fost operat şi totul a decurs destul de bine.
După 3 luni, părinţii mă iau acasa, îmi cunosc fratele, sunt alintat şi răsfăţat deşi durerile sunt încă mari din cauza herniei inghinale pe care o am. Credeam că vor mai fi două operaţii şi nimic rău nu avea să se mai întâmple, că voi fi fericit în sânul familiei mele, însă n-au trecut nici 4 luni şi ajung din nou în spital cu pneumonie.
Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit de-atât a fost când datorită unor crize pe care le faceam s-a descoperit că sufăr de o boala necruţătoare – encefalopatie hipoxic ischemica, paralizie cerebrală ( tetrapareza spastica). Acum înteleg de ce nu-mi pot folosi mâinile şi picioarele ca un bebeluş normal, de ce nu pot ţine o jucărie în mână, de ce nu pot să fac nimic din ce ar trebui să fac la vârsta mea. Deşi am 9 luni, am fost evaluat la o vârsta mai mica de 3 luni.
În sfârşit, epuizaţi de drumuri lungi, după 2 luni de spitalizare şi patru spitale, fără bani pentru şedinţe de kinetoterapie ci doar de-un bilet de tren, ne întoarcem acasă. Descumpanită şi cu ochii înlăcrimaţi, mama mă ţine în braţe dar nu mă priveşte. Îi caut privirea şi ea îmi zâmbeşte ca sa nu ma îngrijoreze dar eu ştiu că de fapt plânge. Ce vom face de-acum încolo?
O oază de speranţă se întrevede printr-un tratament de recuperare la o clinică din Ucraina care trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, însă costurile sunt cu mult peste posibilităţile financiare ale parinţilor mei. Dacă la început timpul se scurgea în favoarea mea şi cu fiecare zi ce trecea şansele să supravieţuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a întors împotriva mea şi cu fiecare zi care trece se scurg şi şansele mele de a putea merge vreodată.
Aşa m-am gandit să scriu povestea mea în speranţa că o va citi destui oameni cu inima bună ce mi-ar putea acorda o şansă să nu mă întreb niciodată de ce sunt diferit de ceilalţi copii, de ce nu mă pot juca, de ce nu pot să-mi îmbrăţisez mama …
Vă mulţumesc că mi-aţi citit povestea , vă mulţumesc din suflet pentru ajutorul vostru !
Cu drag,
David- Gabriel
Sunt în burtica ei de 28 de săptămâni, mă simt bine şi ocrotit dar tare nedumerit sunt când ceva mă smulge de acolo iar eu nu sunt pregătit. Aş vrea să ţip dar nu pot să respir până când o doamnă doctor mă ajută şi reuşesc să scot un sunet dar încă nu pot respira. Iau şi o notă, nota 6; nu este o notă mare dar eu sunt mare, am 1300 gr.
Mama e tare fericită dar eu nu ştiu dacă voi supravieţui primei nopţi. Plămânii mei nu sunt destul de dezvoltaţi nici măcar pentru a primi oxigenul ce intră prin tubul ăsta mare din guriţa mea.
E dimineaţă ! Am reuşit dar îmi este înţepat tot corpul, tubul mă deranjează şi mama nu e lângă mine. Nu e tocmai aşa cum mi-am imaginat că va fi, iar când am cunoscut-o pe mama , plangea, dar nu de fericire. La scurt timp m-am şi botezat, de atunci mă cheamă David Gabriel.
Zilele trec … multe perfuzii, transfuzii până când o hemoragie cerebrală o face din nou pe mama sa plângă, dar eu voi lupta în continuare. După două săptămâni mama îmi intinde un deget şi eu îl prind în manuţă şi n-aş mai vrea să-i dau drumu’. În următoarea săptămână inima mea începe să cedeze, fac stopuri cardio-respiratorii dar doctorii îmi sunt alături iar mama se roagă pentru mine la bisericuţa din curtea maternităţii. Doctorii i-au zis că au facut tot ce-au putut şi numai Dumnezeu mă mai poate ajuta. El m-a ajutat şi de data asta iar starea mea a început să se stabilizeze. Inima mea n-a încetat să bată.
A trecut o luna şi jumatate … e o zi mare, nu voi mai fi intubat iar tubul va fi înlocuit cu o măscuţă. E mult mai bine aşa ! La câteva zile mama mă ia în braţe pentru prima oară. Sunt fericit ! Stau nemişcat şi n-aş mai vrea să mă mai dezlipesc de pieptul ei. Parea că totul va reveni la normal, ba mai mult, il cunosc şi pe tata . Ii aud vocea şi mă străduiesc să deschid ochii şi să privesc în direcţia lui. Tata îmi vede pentru prima oară ochii negri şi mari. E copleşit de emoţie. În curând îmi verifică ochişorii şi d-nul dr. oftamolog să vadă dacă vederea mea este în regulă dar n-a putut sa ne dea nici o veste bună. Făcusem retinopatie şi îmi pierdeam vederea într-un ritm alert. Era necesară o operaţie urgentă dar bronhodisplazia pulmonară cu care am ramas în urma oxigenării îndelungate facea ca operaţia să fie mai dificilă. Când doctorul i-a zis mamei că există riscul să mă piardă ar fi preferat să rămân orb, dar la insistenţele tatălui meu, am fost operat şi totul a decurs destul de bine.
După 3 luni, părinţii mă iau acasa, îmi cunosc fratele, sunt alintat şi răsfăţat deşi durerile sunt încă mari din cauza herniei inghinale pe care o am. Credeam că vor mai fi două operaţii şi nimic rău nu avea să se mai întâmple, că voi fi fericit în sânul familiei mele, însă n-au trecut nici 4 luni şi ajung din nou în spital cu pneumonie.
Cumplite au fost acele zile dar mai cumplit de-atât a fost când datorită unor crize pe care le faceam s-a descoperit că sufăr de o boala necruţătoare – encefalopatie hipoxic ischemica, paralizie cerebrală ( tetrapareza spastica). Acum înteleg de ce nu-mi pot folosi mâinile şi picioarele ca un bebeluş normal, de ce nu pot ţine o jucărie în mână, de ce nu pot să fac nimic din ce ar trebui să fac la vârsta mea. Deşi am 9 luni, am fost evaluat la o vârsta mai mica de 3 luni.
În sfârşit, epuizaţi de drumuri lungi, după 2 luni de spitalizare şi patru spitale, fără bani pentru şedinţe de kinetoterapie ci doar de-un bilet de tren, ne întoarcem acasă. Descumpanită şi cu ochii înlăcrimaţi, mama mă ţine în braţe dar nu mă priveşte. Îi caut privirea şi ea îmi zâmbeşte ca sa nu ma îngrijoreze dar eu ştiu că de fapt plânge. Ce vom face de-acum încolo?
O oază de speranţă se întrevede printr-un tratament de recuperare la o clinică din Ucraina care trebuie început de la o vârstă cât mai fragedă, însă costurile sunt cu mult peste posibilităţile financiare ale parinţilor mei. Dacă la început timpul se scurgea în favoarea mea şi cu fiecare zi ce trecea şansele să supravieţuiesc erau tot mai mari, acum timpul s-a întors împotriva mea şi cu fiecare zi care trece se scurg şi şansele mele de a putea merge vreodată.
Aşa m-am gandit să scriu povestea mea în speranţa că o va citi destui oameni cu inima bună ce mi-ar putea acorda o şansă să nu mă întreb niciodată de ce sunt diferit de ceilalţi copii, de ce nu mă pot juca, de ce nu pot să-mi îmbrăţisez mama …
Vă mulţumesc că mi-aţi citit povestea , vă mulţumesc din suflet pentru ajutorul vostru !
Cu drag,
David- Gabriel
luni, 27 decembrie 2010
joi, 25 noiembrie 2010
O tumora cerebrala gigant de 7 cm a fost operata cu succes la un copil de 2 ani si 5 luni, la MedLife
Tumora era dezvoltata in trunchiul cerebral si extinsa in canalul medular. Foto: MedLife
La inceputul acestei luni, in cadrul Life Memorial Hospital din Bucuresti, medicii au reusit sa indeparteze complet o tumoare cu diametrul de 7 cm, la un copil de 2 ani si cinci luni. Indepartarea in totalitate a tumorii de ventricul 4 a durat 16 ore, din care 15, petrecute la microscop. Intens vascularizata, tumoarea voluminoasa dezvoltata din trunchiul cerebral in ventricolul 4 si extinsa in canalul medular a fost abordata pe cai naturale, fara a rani sau retracta cerebelul, a declarat pentru MedLive.ro dr. Sergiu Stoica, medic specialist neurochirurg. La zece minute dupa operatie, copilul s-a trezit si a strigat-o pe “mama”. La o saptamana dupa operatie, a fost externat.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)